Evident că nu au lipsit comentariile de tipul iar te duci în Provence? atunci când am anunțat sudul Franței ca destinație de vacanță pentru al 3-lea an consecutiv. Vă pot arăta însă în telefon o listă destul de lungă (cel puțin vreo 15 obiective) cu locuri de vizitat din Provence în care nu am ajuns încă nici în al 3-lea an. Și nici unul din ele nu se referă la Marsilia. Astfel că argumente existau pentru a continua călătoria multianuală prin satele și orașele provensale.
E drept, vacanța din 2019 a avut o caracteristică specială, a fost primul an în care nu am mai fost singuri, ci însoțiți de niște oameni foarte dragi (Camelia și Dan). Astfel că, pe alocuri, am revăzut locuri în care mai fusesem în anii anteriori. Asta nu înseamnă că nu am putut descoperi chestii care la prima vizită ne scăpaseră sau nu am putut vedea cu alți ochi oamenii, locurile și savura vinul sau mâncarea mult mai bine.
O primă concluzie ar fi că Provence nu se termină niciodată, e un organism viu, care îți oferă permanent surprize. Acest fapt mi-a fost confirmat de doamna Carmen Morar, ea și Ioan locuind în sudul Franței din 2011 și mergând acolo de mai bine de 20 de ani. Provența montană din iunie – iulie, dominată de lavandă, e cu totul alta decât cea arsă de soarele lui august, iar dacă ne gândim la zona marină, peisajul este cu totul diferit. Ce rămâne cumva neschimbat? Cerul albastru, aproape identic în Luberon, Vaucluse sau plaja din Cassis, indiferent că e martie, august sau decembrie.
După o escală în Maribor, prima oprire provensală a avut ca gazdă același Escale Oceania din Aix-en-Provence. Cred că în curând devin superstițios și, deși nu mă omor după Aix, acesta va fi locul de start al expedițiilor. Confirm că nici în al 3-lea an nu am reușit să încercăm piscina hotelului, deși arată foarte bine și era extrem de cald. Poate anul viitor.
Am ajuns la hotel seara târziu, pe la 22.00, dar cu un taximetrist simpatic, puțin noroc și șarmul Cameliei am mai apucat să mâncăm la una din terasele din centrul vechi al orașului. Ne-am întors pe jos, bucurându-ne că arșița se mai domolise și am stabilit că a doua zi va fi de relaxare, prin apropiere de Aix.
Trebuie să recunosc că am planificat vacanța în Provence din acest an astfel încât să prindem piețe atât la Aix, cât și la Forcalquier (după experiența excelentă din anul trecut), dar și meciul de rugby Franța – Scoția de la Nice. Astfel că, sâmbătă dimineața, după un mic dejun relaxat la Pain&plaisirs (o boulangerie la 5 min. de mers pe jos de hotel), primul drum a fost pe Cours Mirabeaux, la piața de sâmbătă. Textile, săpunuri, antichități, dar și muzici simpatice cu o trupă de Dixieland și chiar câțiva chitariști singuratici ascunzându-se de soare pe sub platanii uriași.
Pentru mâncare am “migrat” mai spre nord, spre piața de fructe și legume din Place Richelme (foto stânga), unde am vizitat și Maison Weibel, pentru două tarte tropezienne la pachet (îi descoperisem pe Instagram). Iar de acolo am fugit la un picnic la Barajul Bimont. Acolo realizezi că, mai ales în sud, nu există iarbă, cel puțin nu iarba grasă cu care suntem noi obișnuiți în zona temperat-continentală. Totul e uscat (apropo, dacă fumați, nu scrumați niciodată pe jos, riscul de incendiu este uriaș!), umbra cedrilor nu este atât de generoasă. Plus furnicile, care s-au sesizat instantaneu că a apărut mâncare în zonă (semn că lupta pentru supraviețuire nu se termină niciodată). Dar, cu un roze rece și papa bun, viața devine din ce în ce mai frumoasă, mai ales dacă pentru prima zi ți-ai propus doar să levenești.
Pe drumul de întoarcere ne-am oprit totuși un pic la Atelierul Cezanne, Camelia fiind pasionată de pictură. I-am povestit totuși că nu pierde nimic și, pe fondul aglomerației de acolo (tururile erau deja fully booked), ne-am mulțumit cu o scurtă plimbare prin grădina neîngrijită și apoi ne-am întors la hotel pentru un relaxant somn de după-amiază.
Seara avea să fie una în care am fixat o ștachetă extrem de înaltă a bucatelor gustoase. Ne-am oprit pe la vreo două cave (crame), dar peste tot era închis (dacă nu au evenimente organizate, după 19.00 nu mai găsiți deschis decât foarte rar), Venelles nu ne-a spus, din fuga mașinii, nimic nici anul acesta (ne-am amintit că tot pe aici am trecut și anul trecut în drum spre Vaugines), astfel că am ales să ne încercăm norocul de turiști flămânzi la Cadenet. Cât am făcut eu câteva poze bisericii din centru, colegii mei de călătorie au ales Au Moulin Gourmand, ceea ce s-a dovedit o alegere excelentă, care va fi detaliată (ca toate mesele din această vizită) în articolul dedicat gurmanzilor. Pentru că Provence este un loc unde se mănâncă bine, dacă ai un pic de grijă, iar poveștile meselor de aici merită spuse.
Duminică la prânz am plecat spre următoarea etapă a vacanței, Forcalquier, iar prima oprire a fost la crama Dorgonne, Dan fiind originar din Jariștea (Vrancea) și producător de vinuri, deci foarte curios cum sunt organizate cramele de aici. Sunt două trasee pe acest domeniu pe care le puteți face gratuit (unul de 30 min. celălalt de 90 min., primiți o hartă foarte simpatică și foarte detaliată, există marcaje etc.), la fel ca și vizita în cramă, unde vedeți niscaiva instalații folositoare omului când face vin, cum ar fi niște budane cu tot cu instalațiile de răcire aferente. Oamenii se laudă cu vinuri bio, astfel că și prețurile sunt pe măsură, dar ce e frumos în toată regiunea e că nu sunteți obligați să cumpărați, nici măcar dacă degustați. Dar noi ne-am simțit cumva obligați, la ce simpatici au fost oamenii, să luăm câteva sticle.
Odată terminată vizita la cramă, ne-am îndreptat spre Mirabeau, cu gândul să mâncăm acolo. Pentru că mâncare n-am primit – se terminase, ce să facem – am urcat totuși până la Chateau de Mirabeau, care se zărea din drum și despre existența căruia citisem înainte. N-am avut prea mare noroc, pentru că edificiul medieval nu se vizita, fiind în renovare și consolidare. Prima menționare a unei fortificații pe aceste locuri vine din secolul XII, ea aparținând abației Saint-Andre de Villeneuve-les-Avignon (despre care vom mai vorbi mai târziu, ca să înțelegeți importanța). Dar promit să revin pe-aici după ce se termină lucrările.
Următoarea localitate vizitată a fost Tour D’Aigues, aici am fost mai norocoși cu masa (pură întâmplare, nu altceva), iar siesta ne-am făcut-o văzând, tot din exterior, ruinele castelului renascentist de odinioară (foto sus). Din afișele de pe poartă și privind prin porțile laterale, am constatat că în curtea fostului castel există o tribună instalată și că aici se proiectează filme sau se organizează diverse spectacole, iar în pivnițele castelului se află un mic muzeu.
Ultima oprire a zilei a fost la Grambois, unde, ajungând la ora siestei și duminică, în centrul vechi al satului nu am văzut țipenie de om. Am coborât preț de câteva poze cu castelul (e mult spus castel, dar e descris drept chateau de Grambois), cu al lui donjon și fântâna din piața centrală. Vizavi găsiți biserica parohială Notre Dame de Beauvoir, și ea foarte veche (o primă menționare vine tocmai de la sfârșitul secolului XI).
Abia la sfârșitul anilor ’90, Grambois a depășit 1000 de locuitori. Aparent, aceștia sunt foarte constanți în alegerea primarilor, ultimii doi rămânând în funcție 24, respectiv 37 de ani, iar actualul este pe baricade de 11 ani deja. Astfel că, din 1947 încoace, localitatea a avut doar trei primari. Și acest sat (aprox. 1200 de locuitori) a fost gazda unui film, La gloire de mon pere (1990), ce are la bază romanul autobiografic omonim al lui Marcel Pagnol. Ah, și au o pagină de wikipedia (în franceză) foarte bine documentată, cu toate informațiile (înclin să cred că e administrată de cineva din primărie, atât de în detaliu e prezentată localitatea).
Am părăsit Grambois având ca destinație Forcalquier, dar despre el și alte povești în episodul următor al seriei Provence.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
