
Articolul de față nu îmi aparține, este scris de doamna Geta Popescu, membru al echipajului ce a transportat echipa Steaua București la Sevilla, pentru finala Cupei Campionilor Europeni de pe 7 mai 1986. Scria într-un comentariu la Cezar Dumitru că a postat pe Facebook textul și i-a fost blocat (din măreția rețelelor sociale) și m-am oferit să îl găzduiesc. Nu mi-am propus să capitalizez în nici un fel moartea lui Helmuth Duckadam, am zis doar că ar fi păcat ca aceste amintiri să se piardă.
Credit foto: Mircea Hudek (Agerpress).
În ziua meciului, pe la amiază, priveam de la fereastra hotelului valuri, valuri de suporteri, suporteri eleganți care purtau la gât fularele Barcelonei. Noi, câțiva, câți eram, am strigat de la ferestre: STEAUA Bucharest. Ei, ne-au copleșit cu imnul Barcelonei. Deși păream că nu ne-am speriat, muream de frică, dar ne aclamam echipa și, ce credeți, le arătam semnul victoriei Acest gen elegant de dialog sportiv a continuat nu mult timp, dar ne-a îngrijorat. Așadar, în acea după-amiază de mai a anului 1986, mă aflam împreună cu echipajul nostru pe Stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla, stadion cu 48.000 de locuri, toate ocupate. Stadionul pe care, niciodată, o echipă străină nu învinsese o echipă spaniolă.
Printre spectatori, în imediata apropiere a Regelui Juan Carlos de Bourbon, ne aflam și noi, echipajul care a dus STEAUA spre victoria ei legendară. Așteptam cu toții, cu imense emoții, începutul celebrului meci cu F.C. Barcelona. Evident, aveam o nemărginită dorință de victorie a echipei noastre. Când am intrat pe stadion, nu știam că va fi o zi istorică, dar am fost copleșiți de măreția și grandoarea stadionului. Nu îndrăzneam să respirăm, nicidecum să mai sperăm la victorie. Momentul în care fotbaliștii noștri au intrat pe teren a fost impresionat. STEAUA București, fotbaliștii ei, priveau, parcă cu teamă, vuietul tribunelor. Și noi, în tribune, și fotbaliștii în teren, am amuțit. Atmosfera, după cum am spus, era incendiară, iar noi, speriați, tremuram pentru ei, cei de pe teren.
Echipa noastră nu s-a lăsat învinsă nici în timpul meciului, nici în prelungiri. Tensiunea din final, înainte de loviturile de la 11 metri, era greu de suportat. Loviturile de la 11 metri au făcut din stadion un vulcan. Îmi amintesc că, deși luasem, împreună cu prietena mea Nasty, câte un calmant/ relaxant înainte de meci, așa “just in case”, la loviturile de la 11 metri nu am rezistat să mă uit. M-am întors cu spatele spre teren. Auzeam și înțelegeam ce se întâmplă pe teren din uralele stadionului când ai lor înscriu, și din uralele alor noștri, echipaj, soțiile fotbaliștilor și tatăl lui Gabi Balint, când ai noștri înscriau.
Când calvarul s-a terminat m-am întors spre teren, tocmai la timp, pentru a vedea bucuria lui DUKCADAM, EROUL de la SEVILLA, iar imaginea aceea nu o voi uita niciodată. Bucuria ne-a fost nemărginită și a fost completată de faptul că Regele Spaniei, cu cunoscuta eleganță, ne-a felicitat chiar și pe noi, mica galerie, înainte de a merge să ofere Cupa Campionilor Europeni echipei STEAUA București.
Însă, cu siguranță, nu voi uita niciodată, nici emoția și spectacolul cu care avionul învingătorilor a fost întâmpinat la sosirea târzie, în noapte, pe Aeroportul Otopeni. Din avion, în procedura de aterizare, se vedea breteaua laterală pistei, din DN1 până la aeroport, plină de făclii luminoase, uimitoarele făclii care aduceau o lumină incredibilă în bezna obișnuită în care doar firul director al pistei ne întâmpină de obicei. Făclii prin care mulțimea adunată acolo își exprima bucuria, așa cum, de regulă, doar suporterii din alte țări aveau prilejul să o facă. Era perioada comunistă și nu mai văzusem niciodată o manifestare similară. Emoții, emoții puternice la sosirea echipei învingătoare, care aducea pentru prima și singura dată în țară Cupa Campionilor Europeni. Este o amintire foarte dragă mie, din alte timpuri, da, clar din alte timpuri. Iar acea STEAUA a fost UNICĂ și cu atât mai prețioasă. După ani și ani, când vremurile s-au schimbat atât de mult, mulți probabil nu vor înțelege încărcătura emoțională a poveștii. Mulți, probabil, nici nu erau născuți pe atunci. Dar, sper că povestea de demult o să vă bucure.
Dacă te abonezi, periodic vei primi informații despre activitatea mea muzicală: concerte, proiecte, piese noi!